Laura

“Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau o
categorie nu vor prinde existenţa în structura ei esenţială, precum niciodată nu vor înţelege rosturile intime ale vieţii şi morţii. Ce poate opune idealismul sau raţionalismul în faţa acestora? Nimic. Celelalte concepţii şi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit. Acei care susţin că frica de moarte nu-şi are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd eşti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al morţii, ce mîngîiere poate să-i ofere separaţia artificială între eu şi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzaţia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sînt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi pentru a recunoaşte o fecunditate spirituală maladiei.”
― Emil Cioran, On the Heights of Despair

“Motivele care-i determină pe oameni să acţioneze sunt în număr de trei: a) Egoismul, care determină bunăstarea individului; el este fără margini; b) Răutatea, care doreşte nenorocirea aproapelui; c) Mila, care vrea binele aproapelui; ea merge până la nobleţe şi grandoare. Orice acţiune omenească are drept cauză unul din aceste mobile, lucrând în parte sau împreună. Egoismul de care cu toţii suntem plini şi pe care-l ascundem din politeţe se trădează în momentul în care instinctiv căutăm în fiecare persoană pe care-o vedem o relaţie sau un mijloc de parvenire către unul din scopurile pe care le urmărim. Când facem o cunoştinţă nouă primul nostru gând este de a şti dacă şi cât ne poate fi folositoare; dacă nu poate, nu reprezintă nimic pentru noi. Este în natura fiinţei umane să vadă în aproapele său un posibil mijloc pentru a-şi atinge scopurile.”
― Arthur Schopenhauer

“In a world whose absurdity appears to be so impenetrable, we simply must reach a greater degree of understanding among men, a greater sincerity. We must achieve this or perish. To do so, certain conditions must be fulfilled: men must be frank (falsehood confuses things), free (communication is impossible with slaves). Finally, they must feel a certain justice around them.”
― Albert Camus, Lyrical and Critical Essays