Bogdan Liviu

“This is a lot of knocking! Come to think of it, if a man were in charge of opening the gates of hell to let people in, he would have to turn the key a lot.”
― William Shakespeare, Macbeth

“I want you to know
one thing.
You know how this is:
if I look, at the crystal moon, at the red branch
of the slow autumn at my window,
if I touch
near the fire
the impalpable ash
or the wrinkled body of the log,
everything carries me to you,
as if everything that exists,
aromas, light, metals,
were little boats
that sail
toward those isles of yours that wait for me.

Well, now,
if little by little you stop loving me
I shall stop loving you little by little.

If suddenly
you forget me
do not look for me,
for I shall already have forgotten you.

If you think it long and mad,
the wind of banners
that passes through my life,
and you decide
to leave me at the shore
of the heart where I have roots,
remember
that on that day,
at that hour,
I shall lift my arms
and my roots will set off
to seek another land.

But
if each day,
each hour,
you feel that you are destined for me
with implacable sweetness,
if each day a flower
climbs up to your lips to seek me,
ah my love, ah my own,
in me all that fire is repeated,
in me nothing is extinguished or forgotten,
my love feeds on your love, beloved,
and as long as you live it will be in your arms
without leaving mine.”
― Pablo Neruda, If You Forget Me

“El exprima prin propria persoană o margine a vieții. Odată cu trecerea anilor, emoțiile și căința îi apăreau tot mai rar și se instala liniștit și treptat în sicriul simplu și larg al restului existenței sale, sicriu făcut cu mâinile sale, așa cum îl fac stareții din pustie, care, întorcând spatele vieții, își sapă singuri mormântul.”
― Ivan Goncharov, Oblomov

“Cînd iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreaza unui minus de iubire. Cînd ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie intreaga ta fiinţă, care a crescut organic in tine seamănă cu oricare alta ca adîncime sufletească sau cînd înţelegi că zîmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil; cand o poţi înseria şi încadra în rîndul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. lubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai cînd nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o lupta pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, cînd am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează numai un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întîia este cea primordială. Iubim o femeie, fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul în această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încîntăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atît mai intensă şi mai profundă, cu cît distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încît ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzîndu-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adinca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adîncindu-te în zvacniriIe unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie. La oamenii cu multă imaginaţie şi cu o viaţă interioară complicată, se găseşte nu arareori o astfel de purificare a iubirii încît ei trăiesc elanurile iubirii in ceea ce ele au suav, virginal, în volutele vitale ale iubirii, în pulsaţiile ei pure, în potenţialul erotic ca atare, inainte ca o fiinţă să fi trezit la viaţă şi să fi actualizat acest potenţial. Contopirea în tremurul vital, în iubirea ca germen, în iubirea ca dorinţă face din sufletul acestor oameni fîntîni nesecate de stări cristaline în puritatea lor.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor