Oana Dima

“sweet spring is your
time is my time is our
time for springtime is lovetime
and viva sweet love

(all the merry little birds are
flying in the floating in the
very spirits singing in
are winging in the blossoming)

lovers go and lovers come
awandering awondering
but any two are perfectly
alone there's nobody else alive

(such a sky and such a sun
i never knew and neither did you
and everybody never breathed
quite so many kinds of yes)

not a tree can count his leaves
each herself by opening
but shining who by thousands mean
only one amazing thing

(secretly adoring shyly
tiny winging darting floating
merry in the blossoming
always joyful selves are singing)

sweet spring is your
time is my time is our
time for springtime is lovetime
and viva sweet love”
― E. e. cummings

“Ce supape de supraviețuire am? Aș putea răspunde automat și convențional. Munca, adică infailibilul panaceu. Cărțile, muzica, discuțiile cu puținii prieteni inteligenți. Dar ar fi un răspuns parțial. incomplet. Cred că mă ajută mult simțul umorului. Sesizez partea nostimă, hilară a lucrurilor. Mă amuz, deși nu sunt un om vesel. Râd rar și nu sunt o optimistă. Dimpotrivă, văd jumătatea goală a paharului și mă și justific: jumătatea goală e, totuși, transparentă. Ea îți oferă, deci, posibilitatea unei perspective, a unei așteptări. Jumătatea plină e un fapt împlinit, nu te mai incită.”
― Antoaneta Ralian, Toamna decanei

“A dog has no use for fancy cars, big homes, or designer clothes. A water logged stick will do just fine. A dog doesn't care if you're rich or poor, clever or dull, smart or dumb. Give him your heart and he'll give you his. How many people can you say that about? How many people can make you feel rare and pure and special? How many people can make you feel extraordinary?”
― John Grogan, Marley & Me

“Te aștept aici jos în vreme ce albastra răbdare a valurilor scrie cu gesturi de algă numele tău pe plajă iar pe mine mă fixează, nemișcat, un chip de acuarelă, de undeva dintr-un geam de la etajul al doilea, atât de real încât fără îndoială că niciodată n-a existat un chip mai uimit, poate doar cel al uimirii mele când bat la ușa casei unde trăiesc și nimeni nu-mi răspunde sau nu vine să mă cuprindă pe după umeri ca o vestă împrumutată, te aștept cu licărirea țigării aprinse între buze ca să mă poți recunoaște-n întunecimea orei două din după-amiaza prea orbitoare, te-aștept smucit de o febră pe care nu o am și cu părul vâlvoi într-un vânt care nu există, iar câinele începe să se îndepărteze dezamăgit cum se îndepărtează toate de corpul meu, chiar și umbra încolăcită de rușine în jurul pantofilor mei, iar atunci când umbrele încep să se rușineze de noi e mai bine să nu insistăm, mai bine să ne închidem în baie ca să privim lung în oglindă chipul pe care nu-l mai avem, pe care niciodată nu-l vom mai avea, te aștept tremurând așa cum în ploaie numai un îndrăgostit dintre cei mai urâți, ținând în mână un buchet de crizanteme tomnatice, își așteaptă iubita la fel de urâtă care l-a și uitat, dar care a rămas cu nasul lipit de perdele privind cum trece încet duminica, te aștept, dragă fată, iar în acea clipă acostează lângă trotuar o mașină și de pe bancheta din spate, singur, surâsul tău mă descoperă iar eu vin în întâmpinarea ta, temător, tremurând din genunchi, ca să mergem apoi să-ți explic cum e cu girafele de la Grădina zoologică fără să mai iau în seamă că mă asurzește gălăgia din megafoane, la fel de zgomotoasă cât e tăcerea iubirii ce ți-o port.”
― António Lobo Antunes, Livro de Crónicas