Oana Dima

“Julian, locul acesta este o taină, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care a scris-o și sufletul celor care au citit-o, au trăit și au visat cu ea. De fiecare dată când o carte ajunge în mâinile altcuiva, de fiecare dată când altcineva îți lasă privirea să alunece pe paginile ei, un spirit crește și se face tot mai puternic. Când bunicul tău m-a adus aici, cu mulți ani în urmă, locul acesta era deja vechi. Poate că e la fel de vechi ca orașul însuși. Nimeni nu știe exact de când există sau cine l-a creat. O să-ți spun ce mi-a spus și mie bunicul tău. Când piere o bibliotecă sau se închide o librărie, când o carte dispare în noianul uitării, cei care știm de existența acestui loc, paznicii lui, facem tot ce trebuie pentru ca ea să ajungă aici. În locul acesta cărțile de care nu-și mai amintește nimeni, cărțile pierdute în negura timpului, continuă să trăiască, așteptând ca într-o bună zi să ajungă din nou în mâinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. La librăria noastră vindem cărți noi și cumpărăm cărți vechi, dar în realitate cărțile nu au stăpân. Fiecare carte de aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum ne mai are doar pe noi, Julian. Vei putea păstra secretul acesta?”
― Carlos Ruiz Zafón, El laberinto de los espíritus

“Încă nu sunt convinsă totuși că viața mea privată poate să-i intereseze pe cititori. Am tradus cândva o carte a lui Raymond Federman care se chema ”Celor pe care i-ar putea interesa”. Ei bine, mă adresez acum celor pe care i-ar putea interesa. Le ofer conținutul de viață al acestor pagini. Celor pe care nu i-ar putea interesa le promit că, atâta timp cât voi mai fi pe lume, ca să vă citez din nou, domnule Paraschivescu, voi încerca să le ofer, în schimb, traduceri interesante. Și acolo mă vor găsi tot pe mine.”
― Antoaneta Ralian, Toamna decanei

“În ziua de azi, odată cu apariția aparatelor digitale, fotografia și-a pierdut o parte din suflet. Pozele nu mai au acel caracter crucial și definitiv pe care-l aveau cele clasice. Bună sau proastă, o fotografie este irevocabilă și rămânea fixată pe peliculă. Developarea unui film scotea la iveală în mod implacabil și cronologic imagini reușite și imagini ratate; imposibil să scapi de verdicte și de statistici. Chiar dacă puteai să multiplici fotografiile și să schimbi filmul, fiecare imagine captată avea o valoare unică și reprezenta un mic miracol. Ultima fotografie avea un statut special, o savoare deosebită. Era adeseori făcută la repezeală, doar ca să se termine filmul mai repede; dar uneori, dimpotrivă, amânai s-o faci, erai atent, calculai, voiai să fie o încununare a întregului film. Abia atunci puteai să-l rebobinezi.”
― Laurent Graff, Il ne vous reste qu'une photo à prendre

“Ce supape de supraviețuire am? Aș putea răspunde automat și convențional. Munca, adică infailibilul panaceu. Cărțile, muzica, discuțiile cu puținii prieteni inteligenți. Dar ar fi un răspuns parțial. incomplet. Cred că mă ajută mult simțul umorului. Sesizez partea nostimă, hilară a lucrurilor. Mă amuz, deși nu sunt un om vesel. Râd rar și nu sunt o optimistă. Dimpotrivă, văd jumătatea goală a paharului și mă și justific: jumătatea goală e, totuși, transparentă. Ea îți oferă, deci, posibilitatea unei perspective, a unei așteptări. Jumătatea plină e un fapt împlinit, nu te mai incită.”
― Antoaneta Ralian, Toamna decanei