voulpit

“Odată cu suflul lui Dumnezeu, lumea a fost atinsă nu numai de sufletul, ci și de ochiul lui Adam. Pe atunci vedeam lucrurile nu așa cum le-am vedea într-o oglindă nepoleită, ci așa cum sunt ele în lume, da, așa cum le-ar vedea copiii. Cât de veseli eram pe vremea aceea noi, copiii, care numeam ceea ce vedeam și care socoteam că numele era totuna cu ceea ce vedeam! Pe atunci timpul era timp, accidentul, accident, iar viața, viață. Aceasta era fericirea, iar ea l-a nemulțumit pe Diavol, care a stârnit Marea Uneltire. Un om - pion al Marii Uneltiri -, Gutenberg (el și imitatorii lui au fost numiți „tipografi”), a multiplicat cuvintele așa cum mâna silitoare, degetele răbdătoare și condeiul migălos n-ar fi fost în stare să o facă, iar cuvintele, cuvintele, cuvintele s-au răspândit în toate părțile, ca niște mărgele rupte de pe ață. Porțile noastre, întocmai ca și ambalajele calupurilor de săpun și ale cutiilor cu ouă au fost năpădite de cuvinte și inscripții ca de niște gândaci de bucătărie hămesiți și smintiți. Astfel, cuvintele și lucrurile, care erau cândva precum carnea și osul, și-au întors spatele unul altuia. Așa am ajuns să încurcăm toate răspunsurile pe care le știam cândva cu inima când eram întrebați noaptea, la lumina lunii, ce este timpul, ce este viața, ce este tristețea, ce este soarta, ce este suferința, ca niște studenți care au făcut noapte albă înaintea examenului și au învățat materia pe de rost. Timpul, spunea un nătâng, este un zgomot. Accidentul, spunea un alt nefericit, este soarta. Viața, spunea un al treilea, este o carte. Noi, cei rătăciți - pricepeți, nu? - îl așteptam pe înger, ca să ne sufle el la ureche răspunsul corect.”
― Orhan Pamuk, The New Life

“Și, dacă credința e tot ce ai, cum poate să mai conteze altceva? Cum te mai poate înspăimânta ceva dacă există fie și un singur scop pe lume pe care să îl poți sluji, și pe care, în timp ce îl slujești, îl înțelegi? Întreaga ta viață e iluminată de acest sentiment, că știi ce ai de făcut. În inima ta nu există oboseală, nici îndoieli, nici sentimentul că totul e inutil, nici plictisul baudelairian pândindu-te în clipe când nu ești atent. Fiecare gest al tău are importanță, fiecare clipă e sfântă, iar credința ta le țese într-o textură densă, o pânză a bucuriei fără de sfârșit.”
― George Orwell, A Clergyman's Daughter

“Inainte chiar de a afla vreun raspuns satisfacator, si numai prin faptul ca a fost rostita, intrebarea justa regenereaza si fertilizeaza; si nu numai fiinta omeneasca, ci intreg Cosmosul. Ghicesc in acest simbolism solidaritatea omului cu Firea intreaga; intreaga viata cosmica sufera si se ofileste prin nepasarea omului fata de problemele centrale. Uitand sa ne punem intrebarea justa, pierzandu-ne timpul cu futilitati sau intrebari frivole, ne omoram nu numai pe noi, ci omoram prin moarte lenta si sterilizare o particica din Cosmos. As putea merge si mai departe. As putea presupune ca oamenii continua sa traiasca sanatosi si Cosmosul isi continua ritmurile datorita exclusiv intrebarilor pe care si le pun acei cativa alesi care, asemenea lui Parsifal, patimesc pentru lenea noastra spirituala. Poate ca am deveni, peste noapte, sterpi si bolnavi daca n-ar exista, in fiecare tara si in fiecare moment istoric, anumiti oameni hotarati si luminati, care sa-si puna intrebarea justa... Si n-ar fi deloc exclus ca haosul si catastrofa in care ne pregatim sa intram si noi sa se datoreze, in ultima instanta, disparitiei acestor oameni hotarati si luminati, sau faptului ca nimeni nu se mai indreapta spre ei ca sa le puna, din nou, intrebarea justa...”
― Mircea Eliade, Noaptea de Sinziene vol. 2

“Dacă omul va uita cu desăvârşire că există moarte, că există un sfârşit, riscăm să ne întoarcem la maimuţe. Explicaţia este simplă: omul activ, omul creator, este excitat mai ales de ideea că într-o zi se va termina totul, că va avea un sfârşit, o odihnă definitivă. Cultivă la maximum conştiinţa acestui sfârşit, şi vei obţine de la oameni cele mai extraordinare eforturi. Cine ştie asta incontinuu este în stare să ridice munţii, este în stare de cele mai crâncene libertăţi, de cele mai curajoase acte.”
― Mircea Eliade, Huliganii