-Pământul naște, cerul este sterp!Au trecut ani buni până când am realizat asta. Nu știam dacă este sau nu o concluzie corectă, nu aveam nicio dovadă științifică, nimic palpabil, dar așa simțeam. Vedeam pământul ca un pântec imens și sănătos capabil să expulzeze în orice clipă o floare, o pasăre, un animal, un om, mii de semințe și de embrioni aruncați în lume. Pe cealaltă parte a pământului, o gură imensă stătea permanent deschisă gata să înghită în orice secundă fiecare floare, animal sau om, fiecare sămânță sau fiecare embrion care trăise destul. Le mesteca cu fălcile puternice și le înmuia cu apă limpede transformând totul în lut moale gata să fie expulzat la următoarea naștere. Ce eram dacă nu celule reciclate ale strămoșilor? Lut amestecat de la unul și de la altul, modelat cu grijă sau în marea grabă pentru a crea ceva nou. Și cerul? Cerul privea cu invidie la pântecul rotofei al pământului lovindu-și cu putere abdomenul plat și sterp.  Cum să nu te întrebi de ce plânge uneori cerul? Uite de-aia, pentru că e gol! Nici măcar păsările nu sunt ale lui. Îi încântă auzul și privirea apoi se întorc în pământ. Nimic nu se naște din cer și nimic nu trăiește în cer. Omul doar visează sa-l atingă, să-l străbată, să treacă dincolo de granițele lui. Apoi revine la pământ.-Pământul naște oameni, cerul naște îngeri!Și îngerii ne privesc cum ne ridicăm din lut și trăim fericiți lipiți de pământ. Apoi ne întoarcem pe partea cealaltă a pământului și devenim iarăși lut. Îngerii sunt puri. Celulele lor nu se amestecă pentru că îngerii nu se reciclează. Cerul nu înghite ceea ce plămădește. Totul în cer are viață veșnică.-Oamenii se nasc din iubirea cerului cu pământul!Da, pământul naște, dar oare ce dă viață lutului? Cum poți să-l faci să umble singur, să gândească singur, să viseze singur? Pământul naște doar trupul, cerul îi dă sufletul. Și în fiecare trup stă cuminte un înger care îl învață pe om să umble singur, să gândească singur, să viseze singur. Altfel de ce ne-am uita uneori cu atâta jind spre cer? Părții îngerești din noi îi este dor de casă. Apoi trupul se duce spre gura pământului și se lasă înghițit, mestecat iar sufletul se întoarce acasă sub formă de înger. Uneori îngerilor li se face dor de casă așa că mână trupul mai repede spre gură. Oare nu ar fi posibil ca după mii și mii de mestecări și înghițiri și nașteri să ne mai naștem o dată? Să se amestece lutul în așa fel încât din amestecul acela să mă nasc tot eu, așa cum sunt acum. Probabil aș sta și atunci și m-aș gândi cum ar fi dacă m-aș mai naște odată. Ar locui în mine același înger sau ar fi altul care m-ar învăța să mă mișc altfel, să gândesc altfel, să visez altfel?