Gol de timp (29)

Stejarul crescuse an de an cu alte buze, cu gust de napolitane, ciocolată, fructe, gust de pasiune, gust de răbdare, gust de așteptare. Îi venea în minte acum povestea pantofului Cenușăresei, doar că el nu căuta perechea unui pantof ci o pereche de buze de pe care să curgă mereu cuvinte potrivite pentru urechea lui și al căror gust să nu semene cu nimic din ceea ce mai întâlnise.
Întâlnise odată o pereche de buze care i se păruseră a fi cele căutate. Și era fericit. Acum, aici, clipa aceea i se părea atât de îndepărtată! Oare îmbătrânise atât de mult? Sau amintirea aceea fusese atât de bine îngropată încât părea departe? Le sărutase zi de zi descoperind cu încântare că erau exact ceea ce visase până într-o zi când nu le-a mai recunoscut. Le-a sărutat odată, de două ori, de trei ori, dar îi păreau atât de străine! Parcă nu le cunoscuse niciodată. Buze de pe care în loc să curgă miere, curgea fiere.
-Ce semeni, aia culegi! Așa a fost și așa va fi mereu! îi răsuna încă în ureche vocea bunicii. Viața este un ogor care așteaptă să fie lucrat. E bine să semeni din toate, bunătate, speranță, iubire, fericire, așa nu-ți va lipsi nimic în toamna vieții tale și nici la primul suflu al gerului. Nu e bine să semeni un singur lucru, vei tânji apoi după ce nu ai și vei privi cu jind la curtea vecinului. Vei fi nefericit. Să semeni de toate și să ai grija lor, să nu le lași de izbeliște. Dacă te uiți în jur, sunt atâtea ogoare nelucrate, atâția oameni care se irosesc acoperind pământuri fertile cu nepăsare. Și mulți habar nu au ce bogății zac în sufletul lor. Sunt prea ocupați să se plângă. Când te plângi, nu mai vezi decât tristețe. Nu aștepta ajutor, fiecare este ocupat cu ogorul lui, nu au timp să îl lucreze și pe al tău. Mai bine te apuci de treabă și vezi ce trebuie făcut!
Ce semănase el? Iubire. Pusese multă iubire pe acele două buze, dar uitase să se mai îngrijească de recoltă. Fusese convins că aceasta va crește de la sine, iubirea este puternică, iubirea nu poate fi învinsă! O să se ridice singură din buruieni! Dar buruienile au copleșit-o.
Se așeză pe un bolovan crescut parcă anume pe marginea drumului. Mâine trebuie să se întoarcă, să schimbe pădurea asta liniștită pe o junglă fără sens, să schimbe liniștea singurătății pe zgomotul oamenilor. Trebuia să renunțe la starea asta pură pe care cei din jur o vedeau un soi de sălbăticire și să se domesticească, să învețe să trăiască între oameni. Dar oamenii îi păreau acum mult mai sălbatici, mai neîmblânziți. Au uitat să vorbească, să asculte, să raționeze. De cele mai multe ori atacă direct, își înfig colții ascuțiți în carnea celuilalt, sfâșie apoi se întreabă dacă e bine. Gustul de sânge îi mai trezește la realitate.
Realitate! Care este de fapt realitatea? Lumea asta a lui tăcută și înțeleaptă sau lumea aceea agresivă în care se zbătea și de zi? Era om, trebuia să viețuiască alături de semenii lui și să învețe să-i iubească așa cum sunt. Măcar în amintirea celor dragi care nu-i mai erau acum alături.
1 like ·   •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on October 31, 2012 00:58
No comments have been added yet.