Bogdan Costin's Blog

Știți filmele alea proaste americane, de ne-artă, cu personaje clișeu, unidimensionale, de care râd toți criticii și cinefilii cu pretenții? Da, filmele alea cu succes mai mare sau mai mic de casă formează fundamentul unei democrații sănătoase.

Bine, și Constituția, și instituțiile statului și separația puterilor în stat, au un rol și astea, dar tot blockbusterele sunt cele mai tari. Adică pe ele le vede orice copil după ce are acordul părinților, în timp ce Constituția e citită de trei tocilari.

Dar filmele mainstream, unele cu scenarii mai ridicole, altele cu scenarii decente, toate îi învață pe copiii din ultimele 5 generații ce înseamnă binele și răul într-o societate democratică. Toți înțeleg clar că polițistul corupt e un om rău. Că politicianul care fură sau face lucruri împotriva poporului trebuie pedepsit. Că ziariștii nu trebuie făcuți să tacă și cine face asta plătește până la urmă, pentru că e rău și binele învinge întotdeauna în filmele astea. Că acea corporație coruptă care urmărește doar profitul și face pentru asta tot felul de mizerii, va fi demascată și pedepsită. Că adevărul și dreptatea sunt valori pentru care merită să lupți fără frică, în caz că tu nu reușești mare lucru, întotdeauna îți vine în ajutor fie un supererou cu super puteri, fie un personaj uman cu curaj, determinare și, dacă e cazul, cu skilluri de luptător de excepție. Copiii americani învață asta de mici. Să ”make a stand”, să ”speak free his mind”, să ”fight for his justice”, să ”don't give up”. Și li se oferă mereu și optimismul că în această luptă dintre bine și rău, binele învinge. Iar când acești copii devin adulți, vor ști cu claritate ce înseamnă binele și răul în plan social. Indiferent de ce parte a baricadei ajung.

Desigur, ca nivel de ficțiune, toate aceste filme sunt de bază, simpliste și proaste. Cu personaje clișeu, stereotipe, fără multe nuanțe, fie bune fie rele. Cam ca basmele de acum câteva secole. Dar sunt super eficiente în a educa populația despre bine și rău într-o societate laică. Filmele astea proaste, la fel și cărțile de gen, fac mai multă educație civică decât toată școala la un loc. Pentru că nu poți avea doar filme cu personaje complexe, în care sufletul cărora găsești o ambiguitate a binelui și răului, cauzalității reciproce între acestea, chiar dacă oglindesc mai bine realitatea.

În România până în 1989 s-au filme propagandistice comuniste (așa cum ai putea zice și de alea americane că-s propagandă a democrației americane) și câteva comedioare. Adică generația mea a cam crescut cu astea și unii nu s-au eliberat de educația civică de acolo, adică naționalism și mitul liderului bun pentru popor. Nu prea vedeai atunci filme cu personaje care luptă cu sistemul, fie că e acesta e întruchipat de un politician corupt, de un polițist corupt, de un grup sau o cooperativă de stat care vrea să pună pumnul în gură unui ziarist. Pentru că astfel de scenarii nu aveau cum să treacă de cenzură de vreme ce porneau de la premiza că un reprezentant sau o instituție a statului perfect comunist avea o problemă legată de corupție sau de altă natură. Iar după revoluție, s-au făcut filme proaste (dar în alt sens decât cele americane, pur și simplu proaste, cu scenarii lipsite de orice noimă) și de artă, din alea care un tânăr, în cazul că e expus lor, va învăța că răul triumfă sau nu e pedepsit, cum e în 4,3,2, sau că sistemul te omoară și n-ai ce face, cum a fost treaba cu domnul Lăzărescu. Acum eu nu zic că filmele astea trebuiau să aibă un mesaj educativ social, nici vorbă de așa ceva, doar constat că aceste genuri de filme avem p-aici: proaste și de artă. Ce-i drept, poate nu avem nevoie de categoria celor mainstream proaste de tip american, că ne uităm la alea originale și e ok. Deja la generațiile mai tinere se vede că au crescut și internalizat niște valori sociale de tipul celor promovate în filmele de duzină americane, pentru că au crescut urmărindu-le. Ceea ce e un lucru bun, zic.

P.S. Am vorbit doar de filmele americane, pentru că ele sunt cele mai vizibile și vizionate. Dar și filmele mainstream franțuzești (vezi Leon, polițiști corupți), englezești, nemțești, alea cu buni și răi, sunt convins că-s la fel.

În așteptarea lansării ediției franceze a primului meu roman, ”Cum să faci primul milion”, am studiat și eu puțin situația din Franța. Am descoperit că, așa cum refuză ei tot felul de influențe anglo-americane (ordinateur in loc de computer, ca să dăm un singur exemplu), francezii nu au asimilat nici platforma Goodreads.com. N-aveau cum să nu aibă ei propriul lor Goodreads: se numește Babelio.com. Aici dau ei ratings și arată ce cărți au citit.

Așa că am făcut rapid o investigație a modului în care sunt reprezentați scriitorii români și aici, așa cum am făcut mai demult și pe Goodreads. N-am avut surprize, concluzia de pe Goodreads e valabilă și pe Babelio, suntem la fel de irelevanți, audiența scriitorilor români e extrem de mică.

Mai jos o listă cu numărul de ratings (care se corelează destul de corect cu receptarea cărții, cu numărul de exemplare vândute) a câtorva scriitori români cu cea mai citită carte a lor în Franța. Desigur, numărul de lecteurs, exact ca numărul de ratings de pe Goodreads, reprezintă doar o parte dintre cititori, sub 10%, dar e cumva direct proporțional cu numărul real de cititori.

Mircea Cărtărescu: 51 lecteurs la Orbitor
Gabriela Adamesteanu: 37 lecteurs (Une matinee perdue)
Radu Aldulescu: 7 lecteurs cu amantul colivaresei (singurul tradus, din cate se pare)
Dan Lungu: 23 cu Sunt o baba comunista
Lucian Dan Teodorovici: 6 cu Matei Brunul
Adina Rosetti: 9 cu Deadline
Varujan Vosganian: 9 cu cartea soaptelor
Dumitru Țepeneag: 7, dar cu 2 stele din 5, adică note foarte proaste
Nicolae Breban: 3 carti cu 1 lecteur
Cecilia Ștefănescu: 7 lecteurs
Răzvan Rădulescu: 45 cu Ilie Cazane
Ioana Pârvulescu: 17 cu Viața incepe vineri
Ioana Teodorescu, scriitoare care publică direct în Franța, are 105 lecteurs cu banditul mustăcios.
E.O. Chirovici: 233 cu Jeux de miroirs (literatură mai comercială și asta se vede)
Marius Daniel Popescu: 13 cu Simfonia lupului (omul s-a lăudat că a vândut 5000 de exemplare în Franța, numărul de lecteurs îmi cam pune la îndoială autenticitatea cifrei)

Radu Pavel Gheo, Filip Florian sau Cristian Teodorescu nu apar cu traduceri în franceză.

Dintre românii consacrați în Franța avem așa:

Eugene Ionesco are 6000+ lecteurs
Emil Cioran are 1140 lecteurs
Constantin Virgil Gheorghiu: 562 cu La vingt-cinquieme heure

Verificați-vă voi scriitorul străin preferat, spre comparație, ca să fie clar cum stăm.

Aici: https://www.babelio.com/

În 2017 am zis să îmi depășesc rezervele în a citi literatură română, create în urma mai multor dezamăgiri) și am citit 3 dintre cele mai apreciate de critică romane românești. Cronicile genocidului de Aldulescu, Interior zero de Lavinia Braniște și, ultimul, Disco Titanic de Radu Pavel Gheo. Cronicile genocidului au fost un chin, Interior Zero mi-a plăcut cel mai mult dintre astea 3 (și mi-am spus părerea despre el pe Goodreads).

Am pornit la citirea unuia dintre cele mai lăudate romane ale anilor 2016, 2017, cu un amestec de scepticism (care mi se activează când citesc scriitori români super lăudați de toți criticii) şi sinceră curiozitate şi deschidere. Nu mai citisem nimic de Radu Pavel Gheo până acum. Am început să citesc cartea ca un cititor curios, dar curând lectura s-a transformat în una de scriitor. Am fost nevoit să citesc totul cu ochi tot mai critic, descoperind, pentru a nu știu câta oară, lipsa de meșteșug a scriitorului român în a scrie o poveste, cu un personaj bine conturat ale cărui acțiuni le înțelegi pentru că îi înțelegi motivația. Acesta e motorul principal al tuturor poveștilor, de peste tot în lume, dintotdeauna, din toate timpurile. Concluzia mea: din nou, încă un scriitor român care nu respectă această regulă simplă și basic a scrisului unei povești.

După primul capitol am hotărât să țin un mic jurnal al citirii acestui roman. Că altfel uit. Cum conține pe alocuri spoilere, dacă nu ați citit cartea și nu vreți să vă fie dezvăluite, v/aș ruga să vă opriți aici.

Cap. 1
Bere rece. Primul capitol, primele impresii. Prea mult "pulă". Nu că aş fi eu un pudibond, am folosit mult limbaj vulgar în primul meu roman, dar aici parcă e meteahna literaturii şi filmului românesc: tre să înjuri ca să fii cool, mult, chiar dacă nu e neapărat necesar. Senzația aia de folosit "pulă" ca de un tocilar care vrea să pară șmecher, folosit nu foarte natural, nu că e necesar personajelor, ci mai mult scriitorului/regizorului. Oricum dialogurile nu dau pe dinafară de naturalețe. Apoi: 4 personaje, nici unul bine identificat, încă nu mă pot apropia de nici unul. Nu ştiu cine va fi personajul principal. După pomenirea prin nume mai degrabă Loți sau Vivi, deşi ştiu că nu e aşa, pentru că din prezentarea cărții am înțeles că ca fi unul Vlad. La finele capitolului, habar n-am cine e Vlad. O greşeală, părerea mea, să nu faci asta în primul capitol. Apoi: totul mult prea contextualizat, dacă nu eşti bănățean, textul te cam respinge, mai ales că scriitorul nu ia distanță față de dialogul personajelor sale bănățene.

Cap. 2
Film. Abia l-am început, aha, deci va fi scris ca un scenariu de film. Primul impuls: m-am uitat la câte pagini are: 31-87. Enorm. Pe bune, chiar se mai poartă azi schimbările astea de registru, sunt o mare inovație? Common... Ok, asta am scris după prima pagină a capitolului, citesc mai departe...
Pag 34, o propoziție: " blugii sunt, evident, suflecați pe glezne". De ce evident? Eu habar n-am ce e aşa de evident. Semn clar de scriitor cu prea mult subiectivism în scriere. Oricum, chiar preluată convenția de scenariu de film, nu e folosită ca atare, mult prea multă descriere în partea introductivă. Pag 35: referinte corecte, dar iarăși foarte contextualizate şi neexplicate: cercelul în urechea dreaptă sau stângă ca să nu fi luat drept gay. Poate un issue în 2000, dar nu în 2017. Iar dacă nu-l explici cititorului de azi, ceva mai tânăr, nu îl va înțelege. Din nou, scriitor care nu poate evada din subiectivismul lui. Dialoguri cam artificiale. Şi o disonanță: la începutul scenei din discotecă zice de locul unde atârna până nu demult tabloul lui Ceauşescu (şi mă face să cred că suntem după 89), dar de fapt înțelegi că suntem totuşi în lunile de dinainte de decembrie 89.
Dialogurile cam siropoase. Diminutivul "Vladulețule" cu care e apelat personajul principal de alte personaje, mai ales de soție, m-a omorât.
Ok, la finele capitolului am înțeles că Vlad e personajul principal, dar nu a prins încă nici un pic de profunzime. E doar un om care trece prin nişte evenimente, iubire şi revoluția de la Timişoara, personalitatea lui nu e cine ştie ce conturată. Sorry, vreau să citesc cu plăcere dar sunt prea multe lucruri care mă deranjează şi îmi strică lectura.

Cap 3
Tot prea multă " pulă". Suntem în 2017. Înțeleg că s-a dat dezlegare la pulă după 90 şi toți scriitorii şi cineaştii au abuzat ca să fie cool, dar în 2017 mi se pare ceva depăşit.
Dialoguri tot cam artificiale şi subiecte prea clişeu şi banale. Pe unul l-a înşelat nevasta şi e nervos, pe altul l-a părăsit iubita că nu vrea să facă copil. Ok, e realism, toți bărbații au astfel de discuții la bere, dar nu cred că scriitorul trebuie să bată la maşină stenogramele realității, astfel de dialoguri pot fi material de roman, dar scriitorul ar trebui să le pună într-un context, să le dea o altă menire, să fie utile în a duce acțiunea mai departe, nu doar să le transcrie pe pagină. Asta e impresia mea.

Cap. 4
Sunt deja la pagina 130. Nu înțeleg încotro merge acțiunea şi ce vrea personajul de la viață. În mod normal aş fi abandonat romanul în acest punct. O fi o lecție de creative writing american asta cu motivația personajului pe care scriitorul ar fi trebit deja să ne-o ofere şi că fiecare scenă trebuie să împingă acțiunea în acest sens, dar se cam aplică în toate marile romane/scrieri/povești. Doar dacă mă gândesc la Crimă şi pedeapsă, Procesul sau Metamorfoza, Suflete moarte, Marele Gatsby, Pata umană, Hamlet, Odiseea lui Homer şi multe altele, am aflat în maxim primele 50 de pagini despre ce e vorba. Aici încă nu. Asta e o meteahnă a foarte multe romane româneşti, de asta pare totul aşa de superficial şi de suprafață, pentru că nu ştiu ce vrea de la povestea asta Vlad, personajul principal. În continuare mă ucide diminutivul Vlădulețule.
Un capitol cu o foarte foarte densă şi lungă discuție despre Banat care m-a obosit şi cu care nu cred că te poți conecta dacă nu eşti de acolo.

Cap. 5
O incursiune în trecut când Vladulețu avea 16 ani. Ca să vedem mai în detaliu viața de atunci ca licean, cum stâlceşte imnul şi are probleme cu profu de istorie de care se legase la sfârşitul capitolului 4. Plus o revenire bruscă în prezent. Totuşi nimic ieşit din comun, din nou, acțiunea e prea banală, situațiile prea comune. Nici nu e ca şi cum ar fi săpat într-o traumă a personajului, a făcut o boacănă, şi-a luat o bătaie de la tac-su, cam asta-i tot. Prea puțin pentru mine.

Cap.6
O nouă incursiune inutil de lungă în trecut când Vlad a mers la Split în vacanță cu ai lui, în vara lui 89, unde a întâlnit-o pe Marina pe care a pupat-o şi de care s-a îndrăgostit. Drumul până la Split e descris cu multe expozee din istoria locurilor, din trecut sau din viitorul război din fost Iugoslavie. Apoi povestea cu Marina, banală de ți se strepezesc dinții. Băi, sunt la pagina 270 şi iertată îmi fie cârcoteala şi critica, dar e un roman plictisitor. Ăsta a fost un capitol enorm ca să-mi spună ceva ce ştiam deja din primele capitole, că în vacanța de la Split Vlad a cunoscut o fată, Marina, fără să am alte revelații. A fucking waste of pages. Deja mă irită experimentul ăsta de a citi poate cel mai lăudat roman al anului 2016.

Cap.7
Mno. Nişte compromisuri cu securistul în prezent. Parcă se întâmplă ceva. Dar tot cam subțire intriga. Nu reuşeşte să mă implice cu adevărat. Şi suntem la pagina 328. Pfff. Deranjante şi discuțiile obsesive deja despre Banat vs. Mitici şi alții.

Cap. 8
Călătoria spre Split, 22 de ani mai târziu cu familia. Foarte subțire şi tras de păr modul în care Emilia, soția de acum, se raportează la acea Marina cu care Vlad s-a pupat cu 22 de ani în urmă. Plm, era o fată cu care s-a pupat in vara lu 89 si apoi a pomenit-o cand era ranit la revolutia din 89. Totusi... e o tensiune foarte artificial creată pe tema asta a Marinei. Iar călătoria asta până la Split pare a fi mai degraba inițiativa Emiliei, nu a lui Vlad.
Prea mult dialog inutil care nu construieşte nimic, vorbărie.

Ok, întâlnire cu Marina dupa 22 de ani şi restul. Oameni care între timp au trecut prin trauma războiului iugoslav, Marina si-a pierdut fratele. Multe drame, dar tot nu m-am putut conecta. Pentru că Vlad și soția doar asistă, le sunt povestite de celelalte personaje.

Cap. 9
Oau. Ce inovație, capitol narat la persoana 1, după ce toate până atunci au fost la persoana a 3-a. Vlad soției lui. Deja mi se par atata de obositoare discuțiile astea despre bănățeni, sârbi, croați, iugoslavi, români, zici că numai despre asta pot vorbi toate personajele.
Şi tadaaam, marele secret teribil ascuns in aceşti ani (dar care nu pare să fi avut nici un efect asupra lui Vlad cu adevărat). Oau, ce să zic. Au omorât în gaşcă un bosniac care se dăduse agresiv la Marina la discoteca titanic din Split. Oau. Psihologic vorbind, nu am simțit până la pagina asta aproape de finalul romanului nici o legătură între acest eveniment și personalitatea lui Vlad, personajul nu mi-a părut că simte vreo remușcare, vină, ceva, și că acțiunile lui ulterioare au avut vreo legătură cu acel eveniment care în mod normal ar marca profund pe oricine.

Cap.10.
Un capitol în care tot ce face Vlad e să asculte despre atrocitățile războaielor iugoslave de la Frane, unul din gaşca aia de croați care l-a omorât pe bosniac la discotecă. O grămadă de atrocități, dar inutile în ecuația personajului principal Vlad. Mai am puțin, dar şandramaua asta de 450 de pagini scârțâie rău de tot.

Cap.11 + epilog
Pfff.. ce pseudo deznodământ tras de păr. Jenant, îmi pare rău s-o zic. Un roman slab, neînchegat, cu un personaj principal inconsistent.


După terminarea romanului, m-am uitat pe google la niște recenzii. ”un roman excepțional... Radu Pavel Gheo este unul dintre cei mai străluciți romancieri români contemporani în ordinea compoziției, a articulării unei macrostructuri ficționale valide.” (Mihaela Ursa). „Un scriitor stralucit, ce va marca o epoca.” (Mircea Iorgulescu). „Cu lectia lui Bulgakov, a marilor prozatori americani si a cineastilor rusi, cehi si polonezi din anii ’70-’80 bine asimilata, Radu Pavel Gheo e un romancier de mina intii.” (Adriana Bittel). ”În literatura actuală Radu Pavel Gheo are un dar unic de a construi personaje (în special feminine) și povești (pline de suspans narativ și valorificând întreaga gamă emoțională).” (Mihai Iovănel) (Emilia, soția lui Vlad, pe bune, personaj bine construit? Dacă te întrebi la finele poveștii cum e Emilia, ce fel de soție/femeie, îți răspunzi cu greu).

Și multe altele, la fel de elogioase. Acuma, sunt doar două posibilități: ori eu sunt singurul idiot care strigă că împăratul (romanul de față, dar și literatura română în general) este gol și am dreptate, ori toți ceilalți au dreptate și tocmai am citit un roman excepțional. Deși eu aș miza pe mine, că am citit multe romane excepționale la viața mea, vă invit să-l citiți și să vă faceți o părere proprie. Pentru mine a fost 2* din 5.

Cum ziceam data trecută, ca scriitor outsider nu ești nici cu auto declarata ”elită”, nu aderi la cele două mari forțe politico-scriitoricești oficiale, dar nu ești nici în categoria cu alde Fluturii Irinei Bender sau Suge-o, Ramona, Suge-o, Andrei. Ești între două lumi, dar de fapt nu exiști. Pentru că la noi, lumea literară, exact ca și societatea românească, nu are o clasă medie bine reprezentată. Un fel de republică bananieră, până la urmă. Există ”elita”, ”oficialii” care au puterea de a influența și accesul la banii de la bugetul culturii, și există scriitorii care scriu prost, banal, pentru o pătură largă de oameni cu pretenții literare mai modeste. Iar tu, ca scriitor care nu vrei nici să intri în acea ”elită” și nici nu poți scrie atât de low ca Irina Bender, aproape că nu exiști pe piață, ești într-un no man's land sau few people's land. Lumea literară oficială vrea numai olimpici cum e Cărtărescu, publicul vrea numai repetenți cum e Irina Bender.

De fapt, am o problemă mai mare cu ”elita” literară decât cu Bender și Andrei Ciobanu, care fac parte dintr-o categorie de scriitori care există peste tot în lume, care își fac în mod natural un public mai jos ca nivel de educație, cu pretenții literare mai modeste, care gustă banalități și clișee, dar pentru care scriu în mod autentic și astfel reușesc să semneze bestsellere. Adică în cazul lor receptarea operei funcționează normal, până la urmă.

Anormal e însă cum funcționează ”elita” literară. Al cărei rol ar fi să traseze sistemul de valori literare în societatea românească. Fiind vorba în majoritate de bani de la stat, această elită ar trebui să aibă rolul de a aduce în fața publicului românesc tot ce e mai bun în literatura română, nu? Prin invitații la târguri literare naționale și internaționale, prin facilitarea traducerilor, prin invitații la diverse întruniri scriitoricești, prin publicarea de recenzii sau interviuri, totul ar trebui să ofere expunere mai mare scriitorilor care contează. Iar asta tot ce înseamnă tabăra din jurul USR (Manolescu, Gârbea, Cristea-Enache) nu face deloc. Challengerii acestora, tabăra dizidenților, au reușit să aducă mai în prezent literatura română, au adus câțiva scriitori buni în atenția publicului, dar tot nu au reușit încă să schimbe foarte mult receptarea reală a literaturii române și în a îngroșa rândurile acestei clase mijlocii a literaturii, adică scriitorii populari dar și de calitate, așa cum e plin de ei prin toate țările cu literatură consistentă.

Singura expunere de care are parte scriitorul outsider e cea dată de outsiderii critici literare. Adică de bloggerii literari. Doar aceștia citesc cărțile în primul rând pentru ele însele, nu pentru persoanele care le-au scris.

Repet, asta e marea problemă a lumii literare românești: nu are opera în focus, ci persoana care a scris-o. De aici toate disfuncționalitățile ei evidente.

Și-acum să dau câteva exemple concrete de scriitori outsideri ale căror scrieri sunt vii, au o viață a lor, printre care fără falsă modestie, o să mă includ și pe mine, și care sunt ignorați de lumea literară oficială. Cum sunt tot mai mulți și îi mai și cunosc, o să vorbesc despre curiosul caz al scriitorilor din publicitate, că de aici au tot apărut în ultimii ani outsideri, foști și actuali copywriteri. O să mă limitez la cei care au publicat deja de ceva ani, pentru că doar la aceștia se poate constata rejectul dat de lumea literară, spre deosebire de cei care au publicat recent.

Carmen Tiderle. A publicat deja 3 volume de poezii pentru copii. Dacă există în lumea scriitorilor cineva care aduce cu adevărat bucuria lecturii la copii, aceea e Carmen. Eu și mulți alții am văzut concret efectul poeziilor ei asupra propriilor copii. E ceva greu de atins, să vezi cum odată ce citesc o poezie, copiii nu se mai pot opri și efectiv devorează întreg volumul, după care îl recitesc de nenumărate ori. Le învață pe de rost, iar de exemplu fiică-mea cea mare a început să scrie și ea poezii încercând să copieze stilul lui Carmen. Și totuși, lumea literară oficială continuă să o ignore, să nu o ajute deloc să-și lărgească publicul, în timp ce Carmen ar trebui să fie direct băgată în manuale :-). Eu nu am mai văzut așa efect în rândul copiilor cum au cărțile ei, repet, vorbesc despre a bucuria autentică a lecturii, și cred că tărie datorită unor astfel de autori pot face generațiile viitoare de copii să iubească lectura și cărțile.

Iv cel Naiv. 3 sau 4 volume de poezie. El nu a fost chiar ignorat, a fost mai degrabă pus la zid de tot felul de poeți oficiali, cu aere de superioritate, din cauză că e prea popular. A prins la ”pulime” și nu se face așa ceva dacă ești poet... Deși dacă-mi aduc bine aminte, și Nichita și Marin Sorescu aveau mega priză la ceea ce li se pare marilor poeți contemporani ”pulime”. Oricum, nici Iv nu își propune să pună în pericol soclurile lui Eminescu sau Nichita Stănescu. În schimb, eu cred că poate fi considerat fără mari dubii un Minulescu al anilor noștri. Ceea ce nu e puțin lucru, mai ales dacă te gândești că nici unul din acei poeți ”superiori” contemporani nu a reușit să-i facă pe atâția adolescenți și tineri să citească poezii și să iubească poezia. Până la urmă nu asta e misiunea fiecărui scriitor, să-i facă pe oameni să iubească cărțile și lectura? Iar pe Minulescu încă îl citește lumea, în timp ce pe tot felul de avangardiști români de pe vremea lui nu-i mai citește nici dracu.

Cu sau fără voia voastră, al treilea pe listă, eu. Două romane, primul în 2013, acum 4 ani. Voi vorbi despre primul, ”Cum să faci primul milion”. Aproape zero receptare la nivel oficial, doar multe recenzii pozitive de la bloggeri literari. Eu nu am atins nici pe departe nivelul de popularitate al scriitorilor pomeniți mai sus, desi romanul e unul dintre cele mai vândute de la editura Cartea Românească. În schimb, romanul ăsta a făcut altceva special, fără ca eu, persoana care l-a scris, să îi influențez cu aproape nimic viața proprie. În nici 3 ani de la publicare, a fost acceptat de o editură franceză membră a grupul Flammarion. Asta e o performanță pe care nici un scriitor din ”elita” literară nu știu să o fi atins vreodată, dar sunt convins că și-ar dori-o. Nu cred că mai există un caz de debutant necunoscut care, fără pile și relații, să fie acceptat de o editură comercială străină, la nici 3 ani de la apariția cărții sale. Desigur, e o perfomanță de alt gen decât cele ale predecesorilor de mai sus. Dar cred că romanul meu e o dovadă că o carte prinde o viață a ei proprie și nu mai contează persoana care a scris-o, se rupe de autor. Așa cum cred că ar trebui să funcționeze lumea literară. Și sunt convins că există scriitori mai puțini norocoși ca mine care scriu bine și totuși nu reușesc să răzbească, poate nu reușesc nici măcar să publice, și asta se întâmplă doar din cauza disfuncționalităților acestei lumi și a sistemului de valori promovat care e paralel cu ce se întâmplă în lume și cu ce vrea cititorul de calitate. Acesta este cu siguranță și unul din motivele pentru care literatura română are atât de puțini cititori și la noi și în afară.

Toate cele 3 exemple de mai sus înseamnă pentru mine perfomanțe. Care sunt complet ignorate de lumea literară. Cu siguranță sunt mult mai multe.

Dacă tot am scris despre scriitori publicitari, uite și alții:

Alex Tocilescu. A spart piața recent cu Imperiul pisicilor, volum de proză scurtă. Nu i l-am citit încă, deci nu mă pronunț asupra operei. Și la fel, e încă prea devreme să mă pronunț dacă rămâne doar un autor popular sau va fi acceptat și de oficialii literaturii.

Bogdan Răileanu. Abia ce-a debutat cu un volum de povestiri, așa că e prea devreme ca să știm dacă o să i se deschidă ușile lumii literare sau nu. Io unul nici nu i-aș ura asta, dar e cum îți dorește el.

Tot publicitari care au publicat sunt și Raluca Feher și Adela Dan, alte două copywriterițe, dar nefiind ficțiune sau poezie, nu mă pricep să analizez situația lor.

Dacă mai știți și voi pe alți scriitori care scriu bine și sunt tot outsideri ai lumii literare de la noi, feel free să completați lista.

În articolul precedent am susținut teza că grupul dăunează grav creativității literare. Și că o literatură națională nu ar trebui să fie un spațiu al persoanelor, ci al operelor. Nu un spațiu al scriitorilor, ci al scrierilor acestora. Nu cred că exagerez deloc când spun că acum primul impuls al unui critic când are o carte în față este să se uite mai întâi la persoana scriitorului, cine e, cărei tabere literare aparține etc. În timp ce de fapt ar trebui să primeze opera, nu scriitorul, iar criticul ar trebui pur și simplu să o citească și să o analizeze, cu bune și cu rele. Asta ar trebui să înțeleagă oamenii din lumea literară românească. Abia atunci criticii ar putea fi măcar un pic mai obiectivi, iar scriitorii nu ar mai fi atât de sensibili și degrabă vărsători de sânge în fața unei critici negative asupra unora dintre operele lor. Nu ar mai lua-o chiar atât de personal. Adică, na, pe bune, nu toate romanele lui Saramago au aceeași valoare. Și între albumele lui Pink Floyd sunt diferențe. Iar când criticii spuneau ceva rău despre un album, nu însemna că dădeau de pământ cu Pink Floyd ca trupă, ci fix cu acel album. Uneori pe merit, alteori nu, pentru că și părerile criticilor despre o operă sunt supuse probei timpului, la fel ca opera. Iar uneori criticile corecte chiar ajută un artist să evolueze în bine.

Dacă te uiți prin spațiul public literar, vezi că literatura română e plină de scriitori foarte mulțumiți de fiecare operă a lor. Cel puțin declarativ, sper că undeva în sinea lor, atunci când sunt doar cu ei, mai au o brumă de luciditate să admită că nu scriu doar capodopere universale. Vezi atât de rar scriitori români critici cu propria operă, lucizi, care admit prin interviuri că încă nu au reușit să exprime ce au vrut, că ultimul roman are și părți în care nu le-a ieșit ce doreau. Literatura română mustește de autosuficiență care nu poate fi explicată nici prin cifrele de vânzări, nici prin receptarea operei la nivel național și internațional, prin nimic altceva decât prin anularea lucidității de către laudele primite de la cei din aceeași tabără cu autorul. By the way, în zona criticii literare, aș zice că bloggerii literari sunt tot un fel de outsideri ai lumii literare românești. Dar e lăudabil ce fac ei, faptul că ei chiar scriu despre opera literară citită, pun accentul pe carte, nu pe autori pe care uneori îi laudă, alteori scot în evidență și aspectele negative ale operei.

Ăsta e primul beneficiu în a fi un outsider. Nu există nici un risc să-ți pierzi luciditatea, simțul ridicolului și cel autocritic. Ca outsider nu o să pierzi contactul cu realitatea dată nu de cronicile și laudele găștii din care faci parte, ci de cât știi tu, precis, din vânzările cărților tale, despre receptarea reală a operei tale (pe care o știu și cei care l-au pierdut, dar se află într-o stare profundă de negare). De altfel, indiferent de domeniul în care vrei să performezi, evoluția în bine e imposibilă fără simțul autocritic activat mereu.

Alt beneficiu al condiției de outsider e că îți păstrezi vocea nealterată. Ca tânăr scriitor, de ce să scrii ca să obții validarea taberei oficiale, care nu a reușit să impună cu adevărat nici un mare scriitor și răstălmăcește de zeci de ani orice axă a valoricor corecte? Tot ca tânăr scriitor, de ce să încerci să scrii căutând validarea celeilalte tabere care, la fel, nu a reușit mare lucru? Și mulți tineri o fac, inconștient, ca să fit in, în tabăra pe care și-au ales-o, de unde și uniformizarea scrierilor. Zilele astea sunt o grămadă de minimaliști în proză. Sau multă proză fantastică, realism magic sau cum i-o zice. E mai greu, într-adevăr, să mergi singur mai departe, dar sigur că dacă ai ceva de spus lumii, dacă ai o voce, ai șanse mai mari să nu se piardă decât dacă mergi cu un grup. Literatura nu e ca mitingurile de protest. Dar ești singur, pe riscul tău.

Un alt beneficiu al outsiderului e că, privind din exteriorul fenomenului, vezi mai clar cum se întâmplă lucrurile de fapt. Vezi cum membrii unei tabere se laudă reciproc, vezi cum sunt asimilați nou veniții în fiecare gașcă. Și asta e neapărat ceva nefiresc, e normal să existe înrudiri și împrieteniri, dar când te uiți apoi la scriere, la operă, îți dai seama că totul ține mult prea mult de relația între persoane, nu de ce au scris ele. De aici și sistemul de valorizare extrem de volatil, care nu reușește să câștige încrederea cititorilor. Când recomanzi persoane, nu opere, iar opera e proastă, îți pierzi încrederea celor care te urmează. Și asta se întâmplă adeseori în ambele tabere literare.

Și cu asta se cam termină părțile bune. Urmează cele proaste ale condiției de outsider.

Totul se întâmplă mult mai lent. Pentru că ajungi mult mai greu la public. Crești într-adevăr mult mai organic, ca să folosesc un termen din digital, dar mult mai lent decât dacă ai face parte din sistem.

E foarte frustrant să vezi câtă expunere au foarte multe scrieri foarte proaste, doar pentru că, așa cum am mai zis, sistemul funcționează centrat pe persoană (și tabăra la care a aderat), nu pe operă.

Ignorarea, principiul după care funcționează diversele tabere literare în privința outsiderilor (”Ori ești cu noi, ori te ignorăm complet”), te încarcă negativ destul de mult, dar n-aș trece-o prea tare la negative, că te și motivează să îți faci auzită vocea în ciuda lor.

În principiu, ca outsider ai revelația destul de neplăcută despre cum funcționează lumea literară românească, adică un mod foarte defectuos, de zeci de ani. Cumva, ca întreaga societate de altfel, funcționează greșit în virtutea inerției a ceea ce a fost pe vremea comunismului, pentru că nici în cazul ei nu a exista o ruptură reală de ce era atunci, nu a ieșit deloc de pe făgașul trasat de pe vremurile acelea (ca infrastructură, ca logistică, ca sistem). Iar când spun că funcționează prost și are un sistem de valorizare complet greșit, am de partea mea un argument simplu: e inexistentă la nivel internațional, e o literatură mai mult decât minoră care nu a reușit încă să dea lumii un scriitor valabil care să fie citit la scară largă, să fie ”bun de export”, și nici scriitori quality foarte citiți la nivel național. Despre fotbal nu se poate spune așa ceva, că l-am avut pe Hagi. Despre tenis nu se poate spune așa ceva, o avem acum pe Halep. Despre literatura română însă da. Pentru că din această gaură neagră nu iese nimic valabil în exteriorul ei, de zeci de ani de când putem ieși în lume, adică mai ales după 1989. Vorbesc mai ales de proză.

Cumva, ca scriitor outsider te simți exact cum e clasa medie în plan politic în țara asta. Deși ar trebui să fie mainstream (că de aia se numește clasa medie), e marginală. Sau, ca să folosesc o altă comparație, ca scriitor outsider te simți ca elevii aceia obișnuiți, buni la unele materii, slabi la altele, dar care nu sunt nici tocilari și nici olimpici, și atunci profesorii te cam ignoră, nu au nici un interes cu tine, nu ești nici printre repetenți, pe care profesorii oricum îi bagă mai mult în seamă, fiind repetenți și deci demni de a fi certați, decât pe tine, elevul obișnuit.

În ultimul articol al acestei serii, o să sap și mai mult în frustrările a ce înseamnă să fii un scriitor outsider și o să dau și niște exemple concrete.

În ansamblul ei, lumea literară din România constă într-un nucleu de vreo 2000 de scriitori și critici activi care se luptă pe un public constând probabil nu în mai mult de 4000 de cititori de literatură română. Cu toți membrii Uniunii Scriitorilor mi-e să nu fie vreo 6000 de scriitori care se luptă pe o piață de 4000 de cititori, că asta chiar ar fi complet ridicol. Am pus din burtă vreo 4000 de cititori, doar gândindu-mă că bestseller de literatura română înseamnă 2-3000 de exemplare vândute, nu contează foarte mult câți sunt, puțini oricum, raportat la populație sau la alte țări.

Despre ”ăi bătrâni” - adică tabăra USR - nu sunt multe de spus. Au dreptate ”ăi tineri” (care nu mai sunt nici ei chiar atât de tineri) în tot ce spun despre ei. Că s-au cocoțat pe fondurile de la stat din care își iau salarii, își dau premii, își plătesc traduceri, își finanțează vizitele și invitațiile pe la diverse târguri și festivaluri. În schimb, nu fac nimic pentru literatură, pentru literatura vie. Doar pentru aia de muzeu și aia de magazin de antichități prăfuite pe care o scriu și promovează ei, în așteptarea nerăbdătoare a venirii pensiei ăleia cu 50% mai mare. Numai că și gașca celor tineri am impresia că acționează cam la fel cu primii. Adică ei cu ei. Și doar vor să-i înlăture pe bătrâni de la butoane și să se instaleze ei acolo. Asta e impresia mea. Poate e greșită, poate nu. În plus, probabil mai există și alte tabere mai mici, vreo două, trei, unite de genul literar în care activează (comercial, teen, SF).

Când ești un scriitor la început de carieră, că să o numesc așa, ideea generală e că trebuie să cam aderi la una din tabere, că altfel nu exiști. Pentru că, și asta e o altă asemănare între cele două tabere opuse, ele se comportă absolut la fel: ori ești cu noi ori te ignorăm complet. Ambele tabere se comportă la fel cu outsiderii.

Așa că, dacă vrei să ai și tu parte de o cronică, de o băgare în seamă a cărții tale, ca să poți să ai și tu acces la câțiva dintre cei vreo 4000 de cititori de literatură română pe care îi pot accesa cele două tabere, trebuie să te apropii de una dintre ele. Așadar ai de ales: ori te dai cu ”oficialii” de la Uniunea Scriitorilor, în frunte cu Manolescu, Gârbea și Cristea Enache, ori cu grupul contestatar al acesteia, cu o medie de vârstă ceva mai tânără, în frunte cu Iaru, Chivu, Cristian Teodorescu și alții care gravitează în jurul acestora.

De ce se întâmplă asta? Pentru că suntem într-o piață nefuncțională în care un scriitor nu poate trăi decent din vânzările cărților sale. Așa că unica soluție ca un scriitor să prindă ceva, o invitație la un festival, o bursă literară, ceva, este să adere la una din taberele care se luptă pe mălai. Doar la noi există atât de pregnantă și evidentă această situație. În țările în care scriitorii pot trăi decent din vânzarea cărților lor nu există doar două tabere aflate într-o luptă continuă, pentru că nu e nevoie, lupta nu se dă pentru niște fonduri și bani de la stat. Lupta se dă mai degrabă între edituri, se numește competiție și e firească. Desigur, există și acolo orgolii, dușmănii între scriitori, dar par mai degrabă la nivel personal, nu sunt datorate apartenenței la o tabără.

Problema cu stilul ăsta de a funcționa al lumii literare de la noi e că produce valorizare centrată pe persoană, nu pe operă. Cel mai adesea, fiecare tabără va lăuda operele scriitorilor care fac parte din ea, aproape indiferent de calitatea scrierilor, și va arunca cu căcat în scriitorii din tabăra opusă, indiferent de calitatea scrierilor respective. De asemenea, e extrem de rar cazul în care criticul sau scriitorul dintr-o tabără va critica, va scoate în evidență și defectele, problemele, părțile negative ale scrierii unui coleg de tabără. Doar n-or fi tâmpiți să le dea apă la moară celor din tabăra opusă, las că scriu ei chestiile negative. Și uite așa, toți scriitorii, indiferent de tabără, își pierd luciditatea de a-și judeca propria operă, atât de necesară și importantă pentru a evolua. Preferă să li se umfle orgoliul de la laudele tovarășilor de tabără și să ignore criticile negative, considerându-le doar răuvoitoare, de vreme ce vin dinspre tabăra opusă.

O altă problemă a aderării la tabere e uniformizarea. Multi scriitori români nici nu conștientizeaza biasul creat de faptul că apartin unei tabere, nu de alta, dar de aia se și cheamă ”bias”. Inconstient, mai ales scriitorii la început de drum vor avea tendinta de a scrie cum stiu ca le place membrilor pregnanti din tabara aleasă. După care, din comoditatea dată de laudele descrise mai sus, vor continua să scrie la fel. Așa apar cei din prima tabără care scriu oboselile alea prăfuite, greoaie, pe care nu le citește nimeni, dar lăudate în revistele literare oficiale. Și așa apar și cărțile din noul val, apreciate de tabăra nouă, care deși sunt mai moderne, mai actuale, tot nu reușesc să spargă lumea. Nici nu se vând într-un număr mult mai mare, nici nu ”fac o figură mai frumoasă” pe afară. Scuzați metafora, dar și fotbaliștii din campionatul intern ar putea să creadă că sunt cele mai mari genii dacă s-ar limita să joace numai în diviziile naționale, și nu ar exista Champions League sau Europa League. Abia acolo se vede cam care e nivelul. Așa și cu literatura noastră care nu performează deloc, dar deloc, odată ce iese din țară. Câtă vreme sistemul de referință al valorii e unul stabilit intern, între granițele proprii, și funcționează așa cum l-am descris, nici nu sunt șanse de mai mult. Iar dacă s-ar găsi cineva care să mă contrazică și să spună că nu validarea internațională e citeriul final al calității literare, i-aș spune că e ipocrit. Câtă vreme toți avem ca repere scriitori ale căror scrieri au făcut ocolul planetei, că așa au ajuns și la noi, e ipocrizie să spui că nu-ți dorești să ajungi și tu să fii validat la nivel mai mare decât cel național.

Vorbeam de scriitorii străini care se pot respecta sau detesta reciproc, dar la nivel personal, nu datorită apartenenței la un grup. Dacă citești articole despre ei, dacă le citești interviurile, vezi imediat că își descriu căutările literare, explorările, ca pe acțiuni individuale, aventuri personale. Desigur, alții au tendința de a-i băga în grupuri sau generații, dar cei mai mari scriitori luptă exact pentru a-și afirma unicitatea și singurătatea. Nu există prin alte locuri atâta optzeciști, nouăzeciști, douămiiști, douămiișizeceiști, douămiișidouăzeciști etc. asumați, ca la noi, poziții asumate parcă cu mândrie: eu sunt poet nouăzecist, eu sunt douămiist și tot așa. Pentru mine e de neînțeles această mândrie. N-am întânit decât extrem de rar pe la scriitorii mari această aderare la o generație sau un grup literar. Și mi se pare normal să fie așa. Scrisul trebuie să fie o aventură intimă, individuală, personală, nu una de grup.

Scriitorul trebuie să fie lupul singuratic din timpul verii, nu cel de haită din timpul iernii când e foamea mare și resursele puține. La noi, scriitorii sunt lupi într-o permanentă iarnă.

Pentru că Jovi Ene de la www.filme-carti.ro a văzut primele două articole aici, i-au plăcut și s-a oferit să le găzduiască pe blogul lui, întreaga serie a apărut acolo.

Pun aici doar linkuri pentru toată seria. Arată oricum mai bine acolo, că sunt și cu poze :-)

articol #1

http://filme-carti.ro/stiri/editorial...

articol #2

http://filme-carti.ro/stiri/editorial...

articol #3

http://filme-carti.ro/stiri/editorial...

articol #4

http://filme-carti.ro/stiri/editorial...

In primul episod al acestei investigatii de o amploare comparabila, cum ziceam, doar cu cea legata de HexiPharma a lui Tolontan, am stabilit ca numarul de ratings al unei carti e un esantion reprezentativ al receptarii ei in randul publicului mondial. Si ca un numar urias de ratings nu inseamna neaparat bestseller de tip maculatura.

O scurta paranteza legata de numarul de editii al unei carti. Aici sunt adunate editiile din tara de origine a cartii, precum si cele mai cunoscute traduceri. Apar si erori aici, de exemplu, la Gravity’s Rainbow al lui Pynchon apare o singura editie. Dar acolo se varsa toate ratingurile, din toate tarile, din toate limbile, pe titlu, nu pe fiecare editie in parte.

Bun, sa revenim. Ah, inainte de asta, am descoperit ca Harry Potter are 4,5 milioane de ratings, recordul de pana acum gasit de mine. E ok, merita. Literatura pentru copii si adulti, super popular, e ok. Si inca o precizare: mega hit-urile literare cu sute de mii si milioane de view-uri sunt totusi exceptii. Sunt acele fragmente de literatura totala care au cucerit definitiv lumea. Sunt acele “Bohemian rhapsody”, “Staiway to heaven” sau “The wall” ale literaturii. Nu inseamna deloc ca restul, acele opere care sunt pe la cateva zeci de mii de ratings sunt nesemnificative. Pana si intre operele aceluiasi scriitor exista diferente uriase, vezi cazul Nabokov. Ok, Lolita are 480.000 ratings si va ramane pentru totdeauna capodopera lui, asta e, dar si restul romanelor sale sunt bune si strang intre 8000 si 29.000 de ratings. De altfel, in afara mega-hiturilor literare de calitate, am observat ca un roman bun se strange cateva zeci de mii de ratings.

O analiza a situatiei Romaniei pe Goodreads ne duce rapid la aceeasi concluzie trista pe care o stim si din realitatea offline. Romania are o literatura minora si putin citita, cu o receptare la nivel global mai mult decat jenanta. Cine e azi cel mai celebru scriitor roman? Evident, Mircea Cartarescu, eternul candidat la Nobel. Iata situatia lui:

Cea mai citita carte a lui (si cea mai hulita de fanii autorului), De ce iubim femeile, are 3000. Nostalgia are 1000. Orbitor, 700. Acum ganditi-va la orice scriitor cunoscut din strainatate si verificati voi insiva care sunt scorurile lui. Phillip Roth e pe la o medie de 38.000. Desigur, veti spune, Roth scrie intr-o limba de circulatie internationala, e super tradus. Pai eu vad ca si Cartarescu e tradus, are 30 de editii la Nostalgia, asta inseamna multe traduceri, dar are doar 1000 de ratings. Adica o medie de 33 ratings/editie. Cam slabut. Orbitor cu 22 de editii are doar 681 de ratings. E totusi tradus in limbi de circulatie internationala, in engleza, in franceza la Gallimard, in germana, in italiana. Rampa a fost creata. Acu, ca n-a decolat… nu stiu care-i explicatia. O sa ziceti ca e un roman dificil, nu e la indemana oricum. OK, nici Pynchon nu e. Dar are 26.000 cu Curcubeul Gravitatiei și 50.000 cu The crying of lot 49.

Cert e ca stam prost. Foarte prost. Marin Preda nu prea e tradus, dar are 5000 ratings cu Morometii, facute probabil in tara, cu editia in romana. Dan Lungu are 1100 cu Sunt o baba comunista, cu 20 de editii, adica cu multe traduceri, deci vreo 55 ratings/editie. Dar pentru un scriitor roman e o super performanta. E citit.

In schimb, Radu Aldulescu, castigator al premiului Augustin Fratila si un alt nume foarte cunoscut, cu toata notorietatea lui, are un maxim de 36 de ratings.

Ma scuzati, dar eu, un absolut necunoscut, un nimeni, am 31 ratings cu primul meu roman. El are 36. Disproportia intre notorietatea lui Aldulescu si a mea (=0) e uriasa. Sa nu fii citit, nici atunci cand esti celebru ca Aldulescu in lumea literara romaneasca sau multi altii, e ceva suspect. Imi pare rau, dar nu poti pune numarul mic doar pe seama faptului ca scrie profund/complex, ci poate ca scrie si nu atinge/impresioneaza prea multi cititori, nu prea e relevant. E doar o ipoteza, nu zic ca asa e, o ipoteza insa demna de luat in considerare. Desi printre lecturile mele recente se numara Cronicile Genocidului si am fost super dezamagit, am dat 2 stele.

Ati auzit de Bujor Nedelcovici? Un alt finalist al concursului pomenit mai sus?

Cel mai celebru roman al sau are 12 ratings. Mai putin ca mine. E mai putin citit decat mine. Si nu ca eu sunt pop si comercial si el e geniu. Eu nu mai cred in ziua de azi in genii neintelese. Daca ai ceva relevant de spus, vei fi citit. Daca nu, nu. Si nu e un caz singular. O sa vedeti mai incolo cati scriitori proslaviti de critica oficiala sunt aproape necititi, desi li se face reclama peste tot.

Daca Dan Lungu are parte de un public bun si numeros, avand in vedere cat de putin se citeste in Romania, cand vine vorba de scriitorii pe care critica oficiala ii ridica in slavi, oglinda pe care o pune in fata Goodreads e revelatoare. Am zis sa-i verific putin pe cativa dintre finalistii din cele 3 editii ale concursului bine intentionat (anulat intre timp) Augustin Fratila, alesi de juriul din care au facut constant parte Alex Stefanescu si Daniel Cristea Enache. Ca sa reamintesc celor care au uitat sau sa le spun celor care nu stiu, acest premiu lua toate (50-60) romanele publicate intr-un an, juriul de critici profesionisti alegea 5 finalisti, apoi un juriu de vreo 20 de bloggeri alegeau marele castigator (dintre cei alesi de criticii oficiali). Si aici cred ca s-a vazut cel mai clar prapastia uriasa intre valorile literare promovate de critica oficiala si public. Iau pe rand, aleator, cativa dintre acesti finalisti despre care, repet, marii critici oficiali au considerat ca au scris ceva extrem de relevant in acei ani.

Dan Stanca e un nume cunoscut, din garda veche, e insa un scriitor care nu se vinde, el insusi admite asta in interviuri. Cel mai bine cotat roman al sau pe Goodreads are 14 ratings. 14. Iar eu am o problema cu asta. Si nu e vorba despre capitalism salbatic, ci doar despre faptul ca, vrem, nu vrem, vanzarile si traducerile sunt cifre/numere care vorbesc dincolo de orice indoiala despre receptarea si relevanta unei opere literare. E atat de simplu.
In schimb e atat de evident faptul ca reperele marilor nostri critici literari sunt atat de gresite, incat nu te mai miri ca au cazut in irelevanta. Degeaba se dau tot felul de premii literare nationale, la filiale ale USR sau mai stiu eu unde, nu conteaza. Va invit pe voi sa verificati singuri orice scriitori va trec prin minte, dintre cei ridicati in slavi de “oficialii” literaturii romane. E un dezastru.

Singurul scriitor roman despre care eu am zis mereu ca a fost absolut genial si ca a scris ceva cu adevarat original si relevant pentru oamenii din intreaga lume, nu pentru o casta a criticilor literari si a altor scriitori, e Eugen Ionesco. El face cu teatrul lui 5000 de ratings. Cu teatru!! Nu cu roman care e genul cel mai citit si mai iubit de oameni. Pentru mine a fost o confirmare ca afirmatia de mai sus e justificata. Ionesco ruleaza! (Pentru mine Ionesco a fost socul literar maxim, pe cand eram in liceu, printr-a 11-a, cred)

Exista intr-adevar o discrepanta uriasa pe meleagurile noastre intre renumele unor scriitori si gradul lor de receptare, asa cum e el documentat pe Goodreads. Asta se intampla pentru ca exista o lipsa totala de repere valorice corecte, ca in mai toate domeniile vietii din frumoasa noastra tarisoara. Sau pentru ca respectivii isi fac foarte mult PR prin presa, televiziuni, jurii, creative writings, sedinte etc, dar scriu prost (=lipsit de relevanta). Ati auzit de domnul Horia Garbea? Uite-l! Ok, el scrie teatru, dar uitati-va cum arata imaginea lui pe Goodreads: hei, dar are chiar 2 ratings pe cea mai bine cotata carte!

De un PR urias, platit de el insusi, endorsat si de Alex Stefanescu, a beneficiat marele Codin Maticiuc. Iata situatia lui: 61 ratings. Omul a vandut cu aproximatie de doar 3 ori mai mult ca mine. Adica nimic, pentru cati bani a bagat in promovare.

Ce-am invatat din toate astea? Ca degeaba ai PR-ul super umflat, daca nu scrii ceva relevant, tot nu iti cumpara mai multi oameni cartea si tot nu ti-o citesc.

Probabil ca multi scriitori romani dintre cei pomeniti mai sus vor lua personal articolul meu, dar nu-mi prea pasa, nu m-am legat de nici unul la nivel personal. Doar arat ce se vede pe Goodreads si trag niste concluzii. Dar e foarte posibil sa ma ia toti la tocat si desfiintat, ceea ce ma lasa rece.
Eu as vrea doar sa ne uitam la aceste cifre si sa tacem dracului din gura. Suntem o literatura irelevanta care nu a reusit inca sa spuna nimic lumii. Suntem 1000 de ratings fata de zeci si sute de mii. Putem sa ne raportam doar la noi la ograda si atunci parem cei mai misto si cei mai tari. Dar nu suntem. Suntem nimeni. Poate insa daca ne-am lua reperele corecte, candva vom reusi sa scriem si noi ceva relevant pentru lume, chiar dintr-o cultura mica.

Uite, Kundera face intre 12.000 si 220.000 ratings pe cartile lui. O sa ziceti, hei, dar uite cate editii are Kundera la cartile sale, cate traduceri in toate limbile pamantului. Pai da, dar sa stiti ca atunci cand o carte se vinde bine intr-o limba, apar firesc si traducerile in alte limbi. Pentru ca inseamna ca acea carte are potential de a se vinde si in alte limbi, de vreme ce a spus ceva relevant in prima limba. Daca nu se vinde, nu apar nici traducerile. Iar daca traducerile sunt facute nu pe considerente de vanzari, ci prin programe de traduceri cu subventii si relatii si cunostinte, care nu tin cont de realitatea din piata, de cerere pana la urma, situatia arata ca la noi.
Eu sunt nimeni si sunt constient de asta. Nu sunt cunoscut in lumea literara si nici de public, nu apartin nici unui grup, nu cunosc oamenii, institutiile culturale, gastile literare, nimic. Stiu ca toate astea sunt cifre si numere, dar dau o imagine destul de clara a ceea ce se intampla in lume si in tara. Si nu cred ca trebuie sa existe nici o scuza pentru care scriitorii romani nu sunt cititi. Trebuie doar sa scrie ceva relevant, asta a fost dintotdeauna “secretul” oricarui scriitor. Altfel literatura romana traieste intr-o lume inchisa, autosuficienta, care se scarpina fericita in buric, scoate de acolo o scama si zambeste superior la tot ce se intampla in afara ei. Adica situatia de azi.

Cum am terminat o facultate de sociologie, am ramas cu impresia ca am niste reflexe specifice, desi nu am profesat niciodata in domeniu. Asa se face ca, dupa ce m-am obisnuit putin cu reteaua sociala a cititorilor, Goodreads.com, mi-a venit ideea sa fac o cercetare cantitativa si, oarecum, o investigatie glumeata despre ce inseamna succesul literar si literatura de calitate. OK, sa fie clar ca nu e ceva cu adevarat stiintific, dar am aflat cateva lucruri absolut surprinzatoare.

Mai intai, un pic de metodologie. Pe Goodreads cititorii dau rating cartilor pe care le citesc, de 1 la 5. Din start, ratingul nu ma intereseaza pentru ca nu e relevant in discutia asta. E usor de observat ca orice carte buna are un rating intre 3.5 si 4.3, sa zic. Asta e normal, pentru ca orice carte buna are cititori carora le place si cititori care o detesta si ii dau o stea sau doua. Pentru ca acum, pe internet, se poate. Si pentru ca asa se intampla cu absolut orice creatie umana. Nu exista creatie artistica de 5 stele. Ar fi absurd sau suspect. In general au 5 stele carti cu doua, trei ratinguri dintre care unul e chiar al autorului. Cand vorbim de zeci, sute, mii, sute de mii de ratinguri, se ajunge inevitabil in marja de care scriam mai sus. Asadar, sa uitam pentru moment de valoarea efectiva a ratingului unei carti, nu il voi folosi deloc. Mult mai interesante pentru aceasta investigatie sunt urmatoarele variabile: numarul de ratings si numarul de editii/titlu. Pentru ca de aici se pot face anumite corelatii interesante.

Am pornit de la o premiza destul de usor de acceptat: exista o relatie proportionala intre numarul de ratinguri de pe Goodreads si numarul de exemplare vandute in lume din respective carte, adica receptarea ei in lume. Nu o proportionalitate directa, usor calculabila, dar o proportionalitate sigur exista, ca si cum un procent x, gen 1%-5% din cei care citesc o carte intra si pe Goodreads si-i dau un rating. Cu aproximatie, as zice ca unde vezi @40 de ratings inseamna cam @1000 de exemplare vandute. Desigur, in Romania sunt cu siguranta mai putini utilizatori de Goodreads decat in alte tari la mia de locuitori, de unde probabil un procent mai mic de oameni care dau ratings, dar o sa vedeti ca la modul in care m-am jucat eu cu cifrele gasite nu are importanta acest lucru. Cum am zis, e ca o jucarie cu care m-am jucat cateva zile, dar cu care am aflat lucruri interesante.

De exemplu, avem pe de o parte Telespan, cu al sau mega bestseller… 1100 de ratings pentru o carte romaneasca e enorm.

Si de pe alta parte, eu cu primul roman aparut in acelasi an. 24 ratings. eu ma apropiu incet incet de epuizarea primului tiraj.

OK, nu o fi chiar direct proportional, matematic vorbind, adica nu cred ca a vandut de 50 de ori mai mult ca mine, dar de 30 de ori a vandut sigur. Ca sa fie clar din start, sa zic si de mine. Acest pseudo-studiu nu vine din frustrare, ci doar am descoperit acest instrument prin care pot sa-mi clarific si mie ce inseamna calitatea (si poate si altii vor gasi utila treaba asta), chiar daca pare ca folosesc mai degraba argumente cantitative.

In acest punct al “studiului meu”, probabil va ziceti deja in gand contraargumentul zdrobitor care imi va ucide investigatia in fasa: “pai e clar ca pe Goodreads, dupa criteriile tale, autorii de bestsellere, adeseori de o valoare literara ce tinde spre zero, vor avea cel mai mare numar de ratings, nu-i asa?”. Gen Fluturi, de Irina Binder, cu peste 1400 ratings, o mega performanta pentru Romania. Sau Biblia Pierduta, cu 250 ratings, mult mai putin decat ma asteptam.

Ei bine, nu e chiar asa. In principiu, in Romania, un bestseller are >100 ratings (adica aproximativ >2000 de exemplare vandute).
Hai sa vedem cum sta treaba si international, luam cazul unui super bestseller mondial, 50 shades of grey, pe care o includ fara mari emotii la maculatura. Dupa cum putem vedea cu o simpla cautare pe goodreads (am intentionat sa pun capturi de ecran, dar blogul Goodreads nu permite inserarea de imagini), aceasta maculatura are 1.375.000 de ratings!!! Urias numar. Un roman de valoare indiscutabila nu are cum sa ajunga la un asemenea numar de ratings. Ei bine, ia vedeti aici cat are Marele Gatsby. Peste 2.500.000 ratings. E romanul quality cu cel mai mare numar de ratings pe care l-am gasit eu pana acum. Si unul dintre romanele mele preferate. E si calitate literara, dar si un roman popular.
Nici Garcia Marquez nu sta rau deloc cu Un veac de singuratate, 530.000 ratings.

Asadar, numarul urias de ratings nu e apanajul doar al bestsellerelor lipsite de calitate literara, ci dimpotriva, si al operelor literare de valoare incontestabila. Apoi, poate aparea un alt contraargument: Goodreads e un site relative recent, e folosit mai mult de tineri si mai putin de cei mai in varsta, si sigur operele literare recente sunt mult mai valorizate decat cele aparute acum multe zeci de ani. Cred ca cu exemplele lui Garcia Marquez si Marele Gatsby, romane aparute acu multe zeci de ani, cade si acest contraargument. Cum, necum, aceste opere literare de calitate indiscutabila au un numar impresionant de ratings chiar daca au aparut cu multe zeci de ani inaintea lui 50 shades of grey si a internetului. In schimb, “investigatia” mea m-a dus intr-un punct foarte interesant si imbucurator. O mai stiti pe Sandra Brown? Adica autoarea de bestselleruri maculatura de acum cateva zeci de ani? Ia sa vedem situatia ei. Cel mai bine situat roman al ei are 24.000 ratings. Nu e putin, sunt mai multe decat au multi scriitori buni din occident, dar e incomparabil mai putin decat are 50 shades of grey. Care o fi explicatia? Probabil ca daca ar fi existat Goodreads in 1990 cand era ea pe val, ar fi avut un numar de ratings comparativ cu 50 shades of grey azi. Doar ca azi oamenii nu se mai intorc la “operele” ei intr-un numar prea mare. Ca asta e problema cu bestsellerele contextuale: au success pe termen scurt si peste ani cititorii nu revin la ele, ci citesc bestsellerele din prezentul lor. Pe cand operele de valoare strabat generatiile, au ceva de spus fiecareia si, on the long run, castiga in fata maculaturilor care se vand in draci intr-un prezent anume, vreme de un an sau doi. E ca in muzica. Prea putini revin la muzica pop a anilor 80, nu mai asculta multi Sabrina si Sandra, in schimb tinerii de azi asculta starurile pop de azi, Justin Timberlake, Rihanna etc. Pe cand si atunci si acum tinerii asculta in numar mare Pink Floyd, Led Zeppelin, Queen etc. Nu mai spun ca Beethoven are doar cu Simfonia a 5-a peste 20 de milioane de views pe youtube. Albinoni cu Adagio-ul are 25 de milioane. Ok, Gagnam style a rupt internetul recent, dar peste 10 ani nu-l va mai asculta nimeni. Asa e si cu bestsellerele, rup vanzarile azi, dupa care intra in uitare, nu mai spun nimic viitoarei generatii. Asa merg lucrurile.
James Clavell, un alt mare bestsellerist din anii 70- 80 sta mai bine ca Sandra, dar, la fel, pare ca nu mai strange destui cititori din ziua de azi. Shogun are 100.000 ratings.

In rest, alte mici surprize. As fi zis ca probabil Stephen King are cele mai multe ratings din lume. Mr. King nu scrie maculatura, dar e super faimos, scrie pop, intr-un gen, ok, destul de nisat totusi. Are intre 200.000 si 700.000 ratings. O surpriza. Ma asteptam sa aiba mai mult, desi are enorm de mult. Zic o surpriza pentru ca uite, l-au luat Garcia Marquez, Scott Fitzgerald pe de departe si uite, il ia Vonnegut cu Abatorul 5, lucru la care nu ma asteptam, cu peste 800.000 ratings.
Si pe aproape e si, mega surpriza, Cormac McCarthy cu The Road. 500.000 pentru el mi se pare enorm, dar si imbucurator.

Ai zis de Dan Brown ceva? are pete 1.800.000 ratings. Da, are enorm de multe ratings. Sau Coelho cu Alchimistul? Peste 1.200.000!

Dar uite-l pe Salinger: 1.900.000 pentru Catcher in the rye.

Am observat ca scriitorii foarte buni (quality), care nu au un mega hit, au in general intre 10.000 si 50.000 ratings pentru romanele lor. Am fost surprins de numarul relativ mic de ratings al lui Haruki Murakami, pentru cat de notoriu este. Cel mai bine sta cu Padurea norvegiana, cu 190.000.

Sa ne-ntelegem. Raportat la cele 24 de ratings ale mele e urias, e de neatins. Omul e mega super citit. Totusi, perceptia mea cel putin il situa undeva pe la 500.000+ .

Concluzia: sa nu ne mai cacam pe noi cu “bestsellerii” astia care scriu maculatura. Intotdeauna vor exista si romane de calitate care vor avea un public cel putin egal. Dupa cum se poate vedea, ratingul efectiv nu are nici o relevanta. Adica si Fluturi si De veghe in lanul de secara au tot pe acolo. Undeva intre 3 si 4, nu poti spune nimic despre calitatea lor daca te iei exclusiv dupa rating. De aceea pe mine m-a interesat doar cu gradul de receptare al unei opere, iar aici Goodreads e un instrument util pentru a-ti face o imagine.
Daca e sa fac o analogie, as spune ca romanele bestseller-maculatura sunt sprinteri, super performeri pe alergare rapida, dar obosesc repede, in timp ce romanele de calitate sunt alergatori de rezistenta, pot porni mai rapid sau mai lent, dar fac performanta pe termen lung. Din fericire insa literatura e o proba de rezistenta, de anduranta in timp.

Atat pentru azi. Investigatia mea, comparabila poate doar cu a lui Tolontan despre Hexi pharma, va continua insa cu un nou episod, despre literatura romana, pe care il voi publica in curand, tot aici :-)

Trebuie sa recunosc ca nu ma dau in vant dupa literatura romana in general, dar exista scriitori care transmit lumii, deci si mie, unele semnale dupa care imi dau seama ca nu o sa pun mana pe nici o carte de-a lor. Da, o fi superficialitatea mea din cauza careia ratez astfel niste mega opere literare, dar na, va trebui sa accept si sa traiesc pana la sfarsitul vietii mele cu pierderea asta.

Acestia sunt, intr-o ordine aleatorie, scriitorii care nu-mi plac:

Scriitorul 1: Isi da singur 5* la propriile carti, pe Goodreads. Acest gest simplu il descalifica automat in ochii mei. Pur si simplu nu pot sa inteleg, vrea cu ratingul lui sa imbunatateasca ratingul general al cartii? chiar conteaza pentru el? Sau chiar crede ca a scris ceva de 5*? Either way...

Scriitorul 2: Ma bombardeaza zilnic cu citate din cartile lui, pe Facebook. Cand e vorba despre un roman, a da spre citire un mic fragment mi se pare inutil pentru ca nu iti poate face nici o idee despre roman in sine, nici despre personaje. Motiv pentru care nu inteleg nici conceptul de lectura publica.

Scriitorul 3: A scris un roman care are drept personaj principal un scriitor de geniu, neinteles de ceilalti.

Scriitorul 4: A scris un roman care are drept personaj principal un scriitor de geniu, neinteles de ceilalti. La persoana intai.

Scriitorul 5: Are personaje care au nume gen Coclitu, Scursura, Potol, Giugiuc Ciumpalacu, Baluta si o incapacitate patologica de a folosi nume normale.

Scriitorul 6: Scrie despre comunism, despre represiunile regimului din anii ’50 sau despre traiul greu si lipsa libertatii de atunci. Azi. Opriti-va, nu mai e nimic de zis nou despre subiect. Au zis cei care au trait atunci si au avut curajul sa scrie despre acest subiect.

Scriitorul 7: A scris un roman despre care tot ce poti sa zici, in caz ca te intreaba cineva, e ca e despre gandurile despre lume ale unui personaj.

Scriitorul 8: Zice oriunde are ocazia ce de cacat sunt tot felul de scriitori cunoscuti de dincolo si ce comori nestiute, scriitori de geniu nerecunoscuti, avem pe aici, pe plaiurile noastre.

Scriitorul 9: Se lauda excesiv de mult cu premiul lui luat la un concurs obscur al unei sucursale obscure a USR sau al unei reviste de cultura subventionata de stat pe care nu o citeste nimeni. Nu intelege ca e irelevant.

Scriitorul 10: Declara ca el nu vrea sa fie vandut, nu vrea sa devina comercial, pentru el nu sunt importante astfel de chestiuni mercantile.

Va las acum cu piesa zilei, de la o trupa tanara ce pare ca promite:
https://www.youtube.com/watch?v=rjAio...

P.S. Check out givaways, ca am pus un exemplar cu autograf la bataie.